Prima Școală Românească | Vasile Oltean

By Cristina Radu

Simt că amân această postare de o viață. Poate pentru că este atât de specială pentru mine, încât mi-e frică că nu mă voi ridica la înălțimea propriilor așteptări, dar nu îmi rămâne decât să încerc.

Brașov nu mi-a stârnit niciodată curiozități ascunse, deși l-am vizitat de câteva ori prin prisma a câtorva evenimente diferite. În momentul de față, după ce am descoperit până și cele mai ascunse taine ale acestuia, declar ferm convinsă că în fiecare zi mă gândesc să-mi fac bagajele și să mă mut cât mai aproape de ceea ce mi-a întregit toate crăpăturile sufletului și mi-a crescut apetitul pentru cunoaștere, Prima Școala Românească.

Ciudat, având în vedere că școala nu este subiectul meu preferat. Și mai ciudat, având în vedere că este strict legată de biserică, de asemenea subiect exclus din preferințele mele.

Am mai încercat în urma cu câteva zile să ajung acolo, dar era închis. Stăteam în fața ușii și mă întrebam de ce oare în timpul slujbei nu este permis accesul vizitatorilor? A doua oară a fost cu noroc și am reușit să vizitez ultimul obiectiv turistic de pe lista mea, obiectiv turistic pe care de asemenea nu l-am zărit pe internet în timpul documentării mele despre Brașov. Noroc cu indicatoarele și cu ambiția mea de a vedea TOTUL! Am rupt acea liniște cruntă prin scârțâitul ușii de la intrare. Două secunde mai târziu, iese în întâmpinarea mea un domn cărunt cu zâmbetul pe buze întrebându-mă dacă mi-am făcut temele. Mi-a tresărit puțin inima, la fel cum îmi tresărea atunci când eram în liceu și nu-mi făcusem tema, dar mă alesese fix pe mine să răspund. Dar starea degajată a acestuia, care povestea cu atât de multă pasiune și lejeritate despre istoria locului și mai ales despre cărțile din patrimoniul muzeului, m-a făcut să mă simt ca și cum eram în vizită la un prieten apropiat. Câteva minute mai târziu, s-a alăturat și un domn francez. Cu tot atât de multă pasiune și lejeritate traducea pasajele din slavonă în franceză și imediat în română fără să se bâlbâie sau să zică măcar o dată “ăăă”.

Cu fiecare minut care trecea mă simțeam tot mai mică și insignifiantă, dar în același timp mă simțeam tot mai câștigată și curioasă. Voiam să știu tot, pentru că fără nici cel mai mic dubiu îmi găsisem profesorul perfect, acel profesor pe care doar în cursurile de pedagogie l-am întâlnit. Admirația față de omul din fața mea a căpătat cu totul și cu totul o altă dimensiune atunci când am descoperit ca acesta este la bază preot(atunci înțelesesem de ce nu se poate vizita în timpul slujbelor).

Cred că de-a lungul anilor mi-am impus să cred că preoția este o chemare, nu o slujbă. Și în același timp mi-am impus să cred că toți cei care o practica, o consideră o slujbă ca oricare alta, ceea ce m-a îndepărtat tot mai mult de această componentă fizică a credinței. Dar aveam exemplul viu în fața mea că nu toți sunt așa.

Mă las impresionată și modelată de oamenii care sunt stăpâni pe un subiect și nu îmi lasă niciodată loc de neclarități. Așa că a fost nevoie de un singur om ca să-mi schimbe percepția, să mă facă să mă întreb dacă fericirea se găsește în faimă sau în lucrurile simple și chiar să mă aducă în punctul în care să îmi doresc să citesc despre istoria religiei. De aici și gândul care mă împinge în fiecare zi să mă mut în Brașov și să petrec timp cu acest om de o valoare inexprimabilă în cuvinte sau cifre.

Totuși, stau și mă gândesc de ce niciodată proprii mei profesori nu au sugerat să mergem să vizităm acest muzeu atât de important pentru mediul școlar deși am fost în nenumărate rânduri în excursie la Brașov. De aici și numărul mic de vizitatori, atât de mic încât în luna Ianuarie a acestui an, Prima Școala Românească a avut un singur vizitator.

Îndreptându-mă spre ceea ce găzduiește muzeul, țin sa menționez că fiecare zi aduce ceva nou. Cele 15 camere pline cu cărți, zidite de către preotul Ioan Brișcu în turnul bisericii in 1949 când Ana Pauker a dat ordin armatei să ardă lunar câte 40.000 metri liniari de documente bisericești, încă nu sunt complet explorate. Multe dintre tainele textelor atât de puternice în sens și unice sunt descrise în cărțile publicate de către Vasile Oltean, numele atribuit omului pe care l-am descris în cele 500 de cuvinte de mai sus.

Nimic nu este întâmplător și nimic nu este lipsit de sens în Prima Școală Românească. Filologul, muzeograful, profesorul, teologul român și directorul muzeului, Vasile Oltean, povestea cum în urmă cu o săptămână fusese vizitat de un student de la arhitectură care a observat că unul dintre tavane ar ascunde ceva, iar în momentul în care a început lucrările asupra lui, a descoperit o scenă ce îl avea ca personaj principal pe Moise.

Ar fi atât de multe de spus, însă oricât de mult aș încerca, nu cred că aș putea transmite toată însemnătatea acestui loc.

Un lucru este cert. N-aș putea recomanda îndeajuns de mult să vizitezi acest muzeu unde ai oportunitatea de a vedea ceva ce nu vezi în fiecare zi și de a cunoaște un om care va adăuga valoare și sens vieții!

Am plecat cu o carte în mână, cu o minte limpede și cu un suflet liniștit. Am înțeles în sfârșit că în viață nu este important numărul lucrurilor materiale, ci numărul cunoștințelor pe care le acumulezi și pe care le transmiți mai departe cu succes.

Cristina Radu

Bună! Sunt Cristina, am 23 de ani și locuiesc în București. Sunt pasionată de antichități, pisici și castele! Bun venit în lumea mea!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *