Insensibilă. Nu și de azi înainte

By Cristina Radu

Era o noapte crâncenă de iarnă și eu ieșeam bucuroasă din mall, cu sacoșele pline. Fusese într-adevăr o zi plină de cumpărături numai bune de dus acasă. Eram atât de fericită de achizițiile mele încât am trecut total nepăsătoare pe lângă oamenii din jurul meu. După câteva secunde, creierul mi-a înghețat în momentul în care am auzit o voce chinuită, un suflet jupuit de viu strigând în spatele meu ”Ajutați-mă, va rog!”. M-am oprit. Nu mai vedeam și nu mai auzeam nimic în jurul meu. Mă uit spre ea, o femeie cu un pachet de șervețele în mână și cu lacrimi în ochi. Voia doar să vândă șervețelele ca să poată să mai treacă și peste acea noapte. M-am dus la ea și am cumpărat un pachet de șervețele. Totuși, aveam sacoșele pline, puteam să mai pierd înca câțiva lei pentru cineva care avea mai multă nevoie de ei decât aveam eu.

Acea noapte m-a schimbat. M-a învâțat că mai presus de toate trebuie să fiu om. Trebuie să fiu om chiar dacă sunt în București și cumva omenia este la capătul listei de lucruri de făcut într-o zi obișnuită.

De atunci și până acum, am întâlnit multe bătrânici care vindeau flori.  Bătrânici care îmi aduceau aminte de bunica mea care mă așteaptă mereu cu mâncare caldă pe masă și iubire în suflet. Și de fiecare dată luam câte un buchet de flori, deși de cele mai multe ori nu erau trandafiri sau crini imperiali.

Nu m-am atașat emoțional, considerându-le simple achiziții care pot schimba ziua unui om, însă ultima întâmplare mi-a ajuns adânc în suflet.

Mergeam foarte fericită și pregătită de o sesiune colosală de cumpărături la Piața Romană. Dintr-o dată văd în fața mea o bătrânică într-un scaun cu rotile, cu un buchet mare de levănțică în mână și alte buchete într-o sacoșă de rafie. Nu era ca toate celelalte bătrânici. Stătea nemișcată, cu ochii în pământ,dar mâna întinsă, oferind acele buchețele de levănțică. Am zis că mă duc să fac cumpărăturile și imediat ce termin vin și iau un buchețel de levănțică. 2 ore mai târziu, trec la fel de fericită și pregătită, de data aceasta fericită de minunatele achiziții și pregătită să ajung acasă să mănânc ceva.

Uitasem complet de faptul că trebuie să mai fac și pe altcineva fericit în acea zi. Din senin, cu puțin înainte de a urca în autobuz, mi-am adus aminte și m-am întors.

Stătea acolo, la fel de nemișcată, la fel de tristă, cu buchețelele de levănțică în mână. M-am dus, i-am oferit suma pe care am simțit că trebuie să i-o ofer și deși mi-a dat cu privirea în pământ tot buchetul de levănțică pe care îl ținea în mână, am luat doar un mic buchețel. Nu mărimea unui lucru mă face să cumpăr de la acești oameni, ci simplu lor gest de a da ceva în schimb, nu doar de a cerși.

Am ajuns acasă complet nepăsătoare de faptul că mi-am luat alte haine pe care probabil nu le voi purta prea des și complet nepăsătoare de faptul că îmi crăpa stomacul de foame. Stăteam în vârful patului și tot ce îmi doream în acel moment era ca la sfârșitul zilei să vină bătrânelul ei care a vândut levănțică în altă parte a orașului, să o ducă acasă, să mănânce împreună o mâncare caldă și să doarmă îmbrățisați. Dar cel mai probabil realitatea este mult mai cruntă.

Nu vreau să par în vreun fel superioară, dar dacă a fi om înseamnă să fi superior celorlați, îmi asum pe deplin rolul și sper ca cumva, cândva, fiecare dintre noi să ne amintim că mai presus de orice trebuie să fim oameni cu noi înșine și cu cei din jurul nostru.

Cristina Radu

Bună! Sunt Cristina, am 23 de ani și locuiesc în București. Sunt pasionată de antichități, pisici și castele! Bun venit în lumea mea!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *