Castelul Corvinilor

By Cristina Radu

Vremea era absolut superba și totul mergea ca pe roate! 

Am ajuns la Castelul Corvinilor, după ce am consultat programul și tarifele aflate pe site-ul oficial, plină de emoție, de chef de vizitat și de surprins cele mai bune unghiuri ale acestuia prin intermediul camerei foto. Bineînțeles, cu tot cu mine în cadru. Doar nu-mi cumpărasem rochia perfectă de la vintagebazar.ro degeaba.

Era luni după-amiaza și Hunedoara era mai liberă ca pasărea cerului. Întotdeauna aleg să plec în vacanță la începutul săptămânii. Astfel evit ore întregi irosite așteptând la cozi și alte câteva ore irosite încercând să scot în Photoshop toți oamenii din cadru. 

Nu știu dacă pur și simplu eram îndrăgostită de el și acest lucru îmi afecta judecata, dar castelul arăta mai bine ca niciodată. Forma și rolul actual i se atribuie începând cu 1440, inițial fiind prima fortificație de piatră din Hunedoara, ridicată în anii 1300.

De obicei caut cât mai multă informație vizuală pe internet înainte de a pleca la drum, însă de data aceasta am plecat bazându-mă pe instinct și ferm convinsă că oricât de puțin aș surprinde cu privirea castelul, îmi va fi de ajuns. Am pășit în curtea interioară puțin amețită, fapt datorat celor 300 de fotografii în care m-am învârtit și răzvârtit încercând să creez un cadru feeric în care alerg sfâșiată de dorință și romantism spre ceea ce-mi făcea pulsul să crească și inima să vibreze, castelul. Prea multe filme de dragoste urmărite? Probabil. Obsesie legată de castele? Cu siguranță!

Revenind, de cele mai multe ori să n-ai un plan, este cel mai bun plan. Am trecut prin fiecare cameră(atentie, încălțată cu tocuri), am admirat fiecare piesă de mobilier, fereastră și cărămidă, m-am uitat întotdeauna în spate ca să fiu sigură că va rămâne totul imprimat în mintea și inima mea și am zâmbit fiecărui om pe care l-am întâlnit, de parcă l-aș fi invitat în universul meu.

După câteva ore petrecute acolo, am observat că ceilalți vizitatori evitau pe cât posibil să apară în cadrele mele. Ulterior, mi-am dat seama că făceau acest lucru deoarece credeau că sunt mireasă. În realitate, eu mă credeam o prințesă rătăcită în frumusețea anilor 1400, dar a fost bine și așa. Cert este că am învățat ceva din această întâmplare. Dacă prind vreodată aglomerație la un castel, scot rochia albă și m-am rezolvat.

Înainte cu câteva secunde de plecare, i-am spus prietenului meu să-mi facă o ultimă fotografie. Uitându-mă acum la ea, îmi dau seama că toată dorința și dragostea mea alături de toată vibrația locului, s-au răsfrânt asupra acesteia.

Dintotdeauna mi-am zis că sunt din alt film, doar că niciodată n-am știut care. Acum, nu mai am nici un dubiu.

Cristina Radu

Bună! Sunt Cristina, am 21 de ani și locuiesc în București. Sunt pasionată de antichități, pisici și castele! Bun venit în lumea mea!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *